"O lupta-i viata, deci te lupta" ...vazuse citatul asta demult, pe niste pereti ingalbeniti si imbatraniti prematur si ecoul acelor cuvinte ii rasuna puternic in amintiri de fiecare data cand simtea ca ziua de maine nu mai merita infruntata. Acum insa i se pareau niste cuvinte banale, care isi pierdusera orice profunzime si valoare...pentru ca lupta nu mai merita purtata, pentru ca lupta nu era dreapta.. Cum sa fie dreapta cand devenise vulnerabila si ceilalti o puteau lovi in voie? Nu de lovituri ii era frica, caci invatase sa le incaseze cu gratie de gazela, fara sa observe cineva, ci de urmele care raman si ii macina incet pielea..Urmele alea pe care nu le poti ascunde daca porti o bluza pe gat sau una cu maneci lungi...urmele alea care devin evidente prin felul in care te misti, vorbesti si privesti oamenii din jurul tau...Urmele care se vad in greutatea cu care acorzi incredere oamenilor din viata ta si in felul in care nu mai crezi orice cuvant doar pentru ca suna frumos.
Frica, un cuvant pe care in viziunea altora EA nu il cunostea, se instalase puternic si ii emana prin toti porii, facand-o vulnerabila in fata lor... nu cunosteau motivele fricii, dar o simteau si aveau un ranjet pe fata asa cum au rechinii atunci cand simt mirosul sangelui..
De data asta ii era frica de faptul ca nu o sa se termine niciodata povestea bolnavicioasa care incepuse undeva cand inca era prea copil ca sa inteleaga cu adevarat ce se intampla in jurul ei...sa inteleaga de ce uneori persoana pe care o iubea cel mai mult nu mai vroia sa lupte si de ce pe bratele ei inca se mai vad urme...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu