La sfarsitul unei nopti cu ploaie si sentimente asortate, tot ce ti-a ramas sunt cuvintele...cuvintele tale pentru tine caci oricum nu le asculta nimeni. Toata energia pe care nu ti-au furat-o ei intre timp e aici, cu gandurile tale.
Toate intrebarile care nu vor primi raspuns niciodata... aici te ascunzi cand nu vrei ca lumea sa afle de suferinta ta.
Azi am descoperit ca suferinta sta in detalii..in miscarile senzuale ale fetei care danseaza pe o masa in cine stie ce bar, in umbra neagra de la ochiul ei, care nu era ieri acolo sau in ridul ala fin care iti spune cate lacrimi au trecut peste el. In mersul un pic mai apasat si in felul in care isi lasa capul in jos din cand in cand si priveste atat de atenta in gol incat lumea ei pare un basm tesut cu fir de aur.
Unde te ascunzi cand te doare sufletul atat de tare incat ti-e frica sa nu devii contagios? Sau atunci cand un simplu gand te doare fizic si iti vine sa plangi si sa vomiti in acelasi timp? As vrea sa stiu daca exista un asemenea loc si ce fel de oameni sunt acolo? Mereu mi-am imaginat ca acolo se ascund oamenii aia cu o fericire trista intiparita pe fata, cei ale caror povesti sunt mult prea dureroase pentru un om obisnuit, cei care isi doresc un singur moment de liniste si care stiu sa il pretuiasca. Cei care asteapta, sunt rabdatori cu furtuna din ei, o lasa sa isi faca mereu de cap in ei si asteapta cuminti sfarsitul spectacolului.
Acolo as vrea sa fiu, printre oamenii care stiu ca momentele frumoase sunt putine, ca dragostea mai si pleaca, mamele mai si plang, iar oamenii mai si mor.
Toate intrebarile care nu vor primi raspuns niciodata... aici te ascunzi cand nu vrei ca lumea sa afle de suferinta ta.
Azi am descoperit ca suferinta sta in detalii..in miscarile senzuale ale fetei care danseaza pe o masa in cine stie ce bar, in umbra neagra de la ochiul ei, care nu era ieri acolo sau in ridul ala fin care iti spune cate lacrimi au trecut peste el. In mersul un pic mai apasat si in felul in care isi lasa capul in jos din cand in cand si priveste atat de atenta in gol incat lumea ei pare un basm tesut cu fir de aur.
Unde te ascunzi cand te doare sufletul atat de tare incat ti-e frica sa nu devii contagios? Sau atunci cand un simplu gand te doare fizic si iti vine sa plangi si sa vomiti in acelasi timp? As vrea sa stiu daca exista un asemenea loc si ce fel de oameni sunt acolo? Mereu mi-am imaginat ca acolo se ascund oamenii aia cu o fericire trista intiparita pe fata, cei ale caror povesti sunt mult prea dureroase pentru un om obisnuit, cei care isi doresc un singur moment de liniste si care stiu sa il pretuiasca. Cei care asteapta, sunt rabdatori cu furtuna din ei, o lasa sa isi faca mereu de cap in ei si asteapta cuminti sfarsitul spectacolului.
Acolo as vrea sa fiu, printre oamenii care stiu ca momentele frumoase sunt putine, ca dragostea mai si pleaca, mamele mai si plang, iar oamenii mai si mor.
